„CE LUME, DOMNULE, CE LUME!...”
În epoca marilor clasici, alături de spiritul meditativ-filosofic al lui Eminescu și de jovialitatea țărănească a lui Creangă, și-a făcut loc și Caragiale, nenea Iancu pentru cunoscuți, un spirit acid și neiertător, care a surprins ca nimeni altul esența spiritului românesc. Moftangiul și moftangioaica, parveniții de toate felurile și snobii burghezi s-au înșirat într-un lanț al slăbiciunilor ca să meargă cu trenul de plăcere la Peleș, la dejunul cu familia regală... Curat mondenitate, mon cher! Păcat că o mică scrisoare pierdută a mai agitat spiritele și a adus vorba de o reformă, că altfel...
Ne amintim cu drag de I. L. Caragiale la fiecare început de februarie, chiar dacă, de multe ori, actualitatea scrierilor sale este – încă – deranjantă. În fond, reforma trece, năravurile rămân.
Prof. Oana Chelaru